De la „Nopţi de poezie” argeşene la Festivalul de „Poésie à Paris”

- note subiective de reporter -

Un sms primit pe 1 octombrie mi-a schimbat agenda pentru următoarele două zile. Era de la Jeton Kelmendi, un poet kosovar stabilit la Bruxelles. Prezent în vară la Festivalul internaţional de poezie de la Curtea de Argeş, mă invita la deschiderea oficială a celei de a doua ediţii a Festivalului Internaţional de „La Poésie à Paris”, la primăria arondismentului 8. Nu, nu aveam timp să ajung, dar i-am promis că ne vom vedea a doua zi.

Ne-am întâlnit în holul teatrului „Rond Point” din bulevardul Franklin D. Roosevelt. Alături de el, Zvante Svahnstrõm, un poet suedez stabilit la Paris, alt participant la recentele „Nopţi de poezie” argeşene! Cu ce cuvinte ar putea fi descrisă bucuria de a întâlni în inima Parisului doi oameni care îmi amintesc de ţara mea, de judeţul meu ?! „Bukurie – îmi zice Jeton Jelmendi, e de ajuns, fie şi în albaneză”! Refuz invitaţia de a prânzi cu ei şi cer câteva lămuriri sumare despre eveniment. Zvante îmi oferă programul său. Iniţiat şi organizat de Yvan Tetelbom, festivalul reunea biografii, identităţi, diversităţi lingvistice şi culturale din Argentina, Columbia, Patagonia, Peru, Rusia, Kosova, România, Israel, Irak, Turcia, Algeria, Iordania, Malta, Germania, Suedia, Franţa şi poeţi emigraţi în Paris din ţări africane, asiatice etc. Cele trei zile de poezie se anunţau bogat dimensionate pe lecturi-spectacol, dezbateri tematice, expoziţii de pictură. Le-am urat „Poftă bună” şi ne-am despărţit, spunându-le că voi veni la dezbaterea „Germana – limbă poetică a evreilor" găzduită de Institutul „Goethe”.

Seara, părăsind institutul „Goethe”, mergem tustrei să mâncăm ceva lângă Trocadero. Pretext de a sta de vorbă, evident. Subiectul fierbinte, ca să zic aşa, s-a „rotit” de-a lungul organizării mai vechiului festival românesc Nopţi de poezie. Impresii, păreri, nedumeriri. Ba de una, ba de alta. Cel mai mult păreau uluiţi de barierele lingvistice ale lui Laurian Stănchescu, important reprezentant al USR în juriul festivalului. Neputinţa de a-şi vorbi, ca de la poet la poet, măcar într-o limbă de circulaţie universală, i-a derutat. Tânărul Jeton primeşte un telefon. Un ghid ad-hoc îl invită să vadă Parisul. Se scuză, plăteşte tot şi pleacă. Eu şi Svante, simţindu-ne la noi acasă şi în aceeaşi generaţie, mai întârziem. Ne facem planuri. Revederi, traduceri, interviuri. Clipele trec, seara se adânceşte. Ne privim ceasurile. Nu e târziu, dar Svante are de pregătit pentru ziua următoare o animaţie-iniţiere cu şcolari, iar eu trebuie să prind trenul spre banlieul în care locuiesc temporar. Dacă în Paris metroul circulă până la unu noaptea, ultimele trenuri spre oraşele satelite pleacă imediat după miezul nopţii. Fără regret, ne despărţim: „A demain” - ultima zi de altfel de festival.

Vineri, 3 octombrie. Ajung cu o întârziere de două ore la centrul cultural „Beaujon” din Faubourg Saint-Honoré faţă de ora stabilită. „Atitudine tipic balcanică” – se grăbeşte Jeton să spună. Prezenţa poetului moscovit Vladimir Lessovoy mă scuteşte de explicaţii inutile, dar mă obligă să-mi caut prin memorie resturi de rusă învăţată la „Zinca Golescu” cu doamna Alla Baciu....”Ce faci?” – mă întreabă Vladimir. „Cum de ştii româneşte, Vladimir?” – întreb şi eu, uimită. Plecăm la o cafea. Timp de o oră  vorbim deslânat, într-un fel de esperando ruso-franco-românesc.

Ne grăbim să „prindem” ultima masă rotundă anunţată în program, „Destine încrucişate”, cu poeta Léa Zhelavi (Israel), Ahmed Al-Alajmi, redactor şef al unui magazin literar din Bahreim şi doi editori algerieni. Pe podium trei femei: Léa Zhelavi (Israel), Fatieh Saudi (Iordania) şi Isabelle Macor-Filarska (Franţa). Citesc programul, privesc spre podium....Svante îmi observă nedumerirea; îmi explică – „modificări de ultimă oră. Invitaţii arabi nu au venit”.  Astfel, poezia ca „pod peste conflictul Israel-Arabia” a devenit o întâlnire între trei femei din trei universuri diferite.

Până seara târziu suntem spectatori ai surprizelor festivalului: „Poezie goală”, „Vanina Michel cântă Prévert” sau „Poezia Americii de Sud”. Poetul Hector Cruz (Argentina) ne-a emoţionat prin darul de a-şi declama poemele.

Yvan Tetelbom ne invită să coborâm în holul centrului cultural, la o cupă de şampanie, în timp ce peste 100 de poeţi îşi vor recita poemele. Surpriză a surprizelor, prietenii mei de-o zi, Svante şi Jeton, îmi spun: „Ştii că Ioana Trică este aici?”! De undeva, din marea de poeţi, o văd că se îndreaptă cu braţele larg deschise spre mine, fericită, într-adevăr, pe Ioana.

Poetă şi traducătoare din romanşă, Ioana Trică a primit recent un premiu în Elveţia. Prezenţă românească singulară la festivalul parizian de poezie (Bravo, Ioana!!!), a dat citire, alături de toţi poeţii prezenţi, poemului „Ţara mea” - scris recent în franceză, special pentru acest festival.

Datorită ei, numele ţării a fost rostit în context creativ. Pentru că, ceva mai devreme, la o dezbatere privind destinul poeţilor evrei şi evreilor din Polonia celui de al doilea război mondial, poeta columbiană Bella Clara Ventura a amintit şi numele României, alături de Germania şi Ungaria, printre ţările în care destinul evreilor a fost unul tragic.

Admirând profesionalismul şi măiestria organizatorilor de a alătura spirite afirmate în cele patru puncte cardinale ale Terrei, fie ele cât de fierbinţi, mi-am luat rămas bun de la gazde şi oaspeţi şi am plecat spre gară, gândindu-mă că poezia e departe de a avea destinul dinozaurilor. Şi dacă mai sunt oameni care se întreabă la ce bun poezia, iată că, oriunde ar avea loc, la Curtea de Argeş ori la Paris, un festival le va putea da întotdeauna un răspuns.

Marilena Lică-Maşala
Paris, 3 octombrie 2008
_______________________________